medicamente- plante.ro

Plante cu litera J, L

LEMNUL DULCE (Glycyrhiza giabra L.)

 

Alte denumiri pentru lemn dulce:

Cunoscută şi sub numele de dulcişor, iarbă dulce, rădăcină dulce etc.

Descriere aspect lemn dulce:

O plantă perenă care are în pămant un rizom bine dezvoltat, de pe care pleacă un număr mare de stoloni, iar de pe aceştia la supra­faţa solului tulpinile formează tufe scunde. Rizomii, stolonii şi rădă­cinile au o culoare galbenă la interior şi brună la suprafaţă. Frunzele sunt alterne, imparipenate, cu foliolele ovale. Florile unite în inflorescenţe ca nişte cior­chini, au o culoare albastră-liliachie.
Spontan planta se află prin păşunile umede, se cultivă în mod special pentru necesităţi alimentare, indus­triale şi farmaceutice.

Continut si recoltare fructelor de lemn dulce:

Se întrebuinţează rizomii şi rădăcinile, care se culeg primăvara şi toamna.
Conţin glicirizină care are gust dulce, compuşi flavonici, un compus estrogen de natură steroidică, lipide, amidon, manitol, asparagină etc.

Lemn dulce - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca expectorant, antireumatic, în ulcer gastric, ca îndulcitor.
Nu se va administra bol­navilor cu hipertensiune.

A dministrare:

  1. Decoct: se fierbe o lin­guriţă de rădăcină de lemn dulce într-o ceaşcă de apă. Se strecoară şi se beau 2—3 ceaiuri pe zi ca expectorant şi alte afecţiuni pulmonare. Un decoct mai concentrat se face fierband 25 g rădăcină de lemn dulce în jumătate de litru de apă (se fierbe 2 ore), se strecoară şi se bea ca laxativ, în tuse.
  2. Pastă: se prepară o pastă din pulbere de lemn dulce (100 g) cu apă (50 g) din care se iau trei linguriţe pe zi. Este un bun antispasmodic, în crizele de ulcer şi în gastrite.
  3. Gargară: se face un decoct concentrat (20%) de lemn dulce cu care se fac spălaturi sau gargară în afecţiuni bucale.

La efectuarea preparatelor se va avea grijă ca înainte de întrebuin­ţare să se radă cu cuţitul rădăcina de lemn dulce pentru a fi decorticată.

De asemenea fierberea nu se va face la foc tare deoarece se elimină prin aceasta şi un principiu acru conţinut în lemnul dulce, degradandu-se calitatea produsului.

 

LEMNUL CAINESC (Lingustrum vulgare L.)

Alte denumiri pentru lemn cainesc:

Se cunoaşte şi sub numele de mălin negru, caprafoi, călin, mălai negru etc.


Descriere aspect lemn cainesc:

Este o tufă lemnoasă înaltă de 1—4 m cu miros neplăcut. Frun­zele sunt mici, opuse sau cate trei la acelaşi nivel. Ele sunt alungit- lanceolate. Florile sunt mici, albe situate terminal şi au şi ele miros neplăcut.
Fructele sunt boabe negre. Planta creşte prin tufişuri, la mar­gine de pădure şi drum din zona de deal şi de campie. Uneori se cultivă ca gard viu.

Continut si colectare frunze, flori şi scoarţa de lemn cainesc:

Se folosesc frunzele, florile şi scoarţa, care conţin un principiu heterozidic numit ligustrină, cu gust amar, iar în fructe un colorant roşu solubil în apă şi alcool, numit figurină, care poate servi ca turnesol, el avand culoare roşie în mediu acid şi verde în mediu alcalin.

Lemn cainesc - proprietati terapeutice:

Frunzele şi florile se folosesc ca astringente, antidiareice, iar ra­murile şi boabele laxative.

Se pot întalni cazuri de intoxicare mai ales la copii care mănancă boabele şi frunzele. Intoxicaţia se manifestă prin inflamaţii ale tractuşului gastro-intestinal. Se intervine în astfel de cazuri cu vomitive şi analeptice cardiace şi respiratorii.

Administrare:

  1. Infuzie: se face din frunze şi flori punand peste o linguriţă de material o ceaşcă de apă în clocot şi lăsand aco­perit 10-15 minute. Se strecoară şi se bea o ceaşcă pe zi ca antidiareic, în leucoree şi metroragii. Extern se face gargară în afte şi stomatite, precum şi spălaturi vaginale în leucoree.
  2. Macerat: se pun la macerat la căldura din bucătărie frunze şi flori în ulei vegetal. După 5 — 7 zile se strecoară. Se foloseşte ex­tern pentru frecţii în dureri reumatice, dermatite şi ulceraţii chiar putride.
  3. Decoct: se pune la macerat o linguriţă de coaja de lemn cainesc într-o ceaşcă de apă călduţă. După o jumătate de oră se dă un clocot, se lasă să se răcească şi apoi se strecoară. Cu soluţia ob­ţinută se face gargară pentru combaterea inflamaţiilor în gură şi gat, pentru miros neplăcut al gurii, pentru combaterea durerilor de dinţi şi fixarea dinţilor care se mişcă, pentru sangerarea gin­giilor.  Extern se poate folosi contra raiei.
  4. Frunzele proaspete puse pe rană, ajută la vindecare. Se poate folosi şi la răni vechi,  greu vindecabile.
 

LAPTELE CUCULUI (Euphorbia cyparissias L.)

 

 

Alte denumiri pentru laptele cucului:


Se numeşte şi alior, buruiană de negi, laptele cucului, lăptic etc.

 


Descriere aspect  laptele cucului:


Este o plantă scundă (10—20 cm) cu frunze liniare şi flori mici unite în inflorescenţe caracteristice. Intreaga plantă conţine un suc lăptos alb, care exsudează atunci cand este ruptă. Este foarte comună prin pajişti, coaste însorite şi margini de drum

Recoltare si continut radacina laptele cucului:

Rădăcina (Radix Euphorbiae) conţine ulei gras, aminoacizi, răşină, latex cu compoziţie com­plexă.

Planta este toxică, toxicitatea manifestandu-se prin iritaţii şi chiar mancarimi ale pielii, iar intern prin inflamaţii ale tractului gastrointestinal. Se intervine cu vomitive şi purgative, precum şi cu cărbune activ.

 

 

LAMAITA (Philadelphus coronarius L.)

Alte denumiri pentru lamaita:


Se cunoaşte şi sub numele de ananas, căjmină, florile rosaliilor, iasmin de grădină, zosmen etc.


Descriere aspect  lamaita:


Este o plantă lemnoasă sub forma unui arbust înalt de peste 2 m. El are frunzele întregi, iar florile de culoare albă, placut mirosi­toare, sunt unite în inflorescenţe laxe. Se cultivă ca plantă ornamen­tală prin grădini şi prin parcuri.

Recoltare si continut lamaita:

Se recoltează florile care pe langă uleiul volatil pe care-l conţin mai conţin şi un principiu specific numit filadelfină.

Lamaita - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca antitrichomonazic, în tratamentul leucoreei şi în cosmetică.

Administrare:

  1. Infuzie: peste 20 g (2 linguri) flori de iasomie se toarnă o jumătate de litru de apă în clocot. Se lasă aco­perit pană se răceşte, apoi se strecoară. Se foloseşte pentru spălaturi în leucoree, dar şi spălaturi sau tamponare cu vată a feţei în caz de ten gras.
 

LĂCRĂMIOARE (Convallaria majalis L.)

Alte denumiri pentru lacramioare:

Sunt cunoscute şi sub numele de mărgăritărel, cerceluşe, clopotele, georgice, păhăruţe, sufletele etc.

Descriere aspect  lacramioare:
Este o plantă ierboasă, cu un rizom repent, stolonifer, de pe care se ridică tulpina aeriană. Frunzele se află la baza tulpinii şi-au o formă lanceolat-eliptică cu ner­vuri paralele. Florile au forma unor ceşcuţe mici dispuse în inflorescenţă în formă de ciorchine şi foarte plăcut mirositoare. Planta creşte în păduri umbroase de stejar şi fag dar se şi cultivă ca plantă ornamentală.

Recoltare si continut lacramioare:

Se recoltează părţile aeriene (Herba Convallariae) care se culeg în timpul înfloririi (mai-iunie). Ea con­ţine heterozide cardiotonice , saponozide. Convalatoxina este periculoasă putand opri inima în sistolă.

Lacramioare - proprietati terapeutice:

Planta se prescrie in afectiuni cardiace  pentru   bolnavii   care   nu suportă digitala (se ia numai cu avizul medicului). Mai are acţiune diuretică, uşor purgativă, în combaterea ascitei, este sedativă etc.

Intoxicaţii: S-au observat la copii care tentaţi de fructele roşii le consumă. Intoxicaţia se manifestă prin greaţă, vomă şi tahi­cardie. Se intervine cu laxative şi cărbune medicinal.

In doze toxice creşte ritmul cardiac, scade tensiunea arterială, apar aritmii, dispnee şi final stop cardiac.

Administrare:

  1. Infuzie: 3 —5 g pulbere de lăcrămioare umectate cu puţină apă rece se tratează cu o cană de apă în clocot (250 ml). Cantitatea aceasta se bea în 4 prize în timpul unei zile. Este eficace în afecţiuni cardiace.
  2. Tinctură: se storc 100 g părţi aeriene proaspete de plantă, apoi se adaugă 18 ml alcool de 90°, 15 g gli­cerina şi apă distilată pană la 100 ml. Se iau din aceasta 30—40 picături în 2—5 reprize pe zi, în afecţiuni cardiace. Se mai face tinctură şi din 4 părţi de flori care se tratează cu 12 părţi alcool şi se lasă la macerat 14 zile, apoi se filtrează. Se iau de 3 ori pe zi cîte 10 picături în caz de migrene de natură nervoasă, în nevralgii, ameţeli şi ca diuretic (trebuie luat cu prudenţă).
  3. Oţet de lăcrămioare: se amestecă flo­rile cu oţet de vin şi se lasă timp de 8—10 zile. Se strecoară şi se pune în sticle bine închise. Se miroase în caz de dureri de cap, nevralgii.
  4. Pulbere de lăcrămioare: se ia 2 — 6 g pe zi — sub control medical — în cure interdigitalice sau în caz de necesitate urgentă a unui tonic cardiac.

 

 
Mai multe articole..
Pagina 3 din 4